O poezie superbã!

Viata

Un lung tren ne pare viata
Ne trezim în el mergând,
Fãrã sã ne mai dãm seama
Unde ne-am urcat si când.

Fericirile sunt halte
Unde stãm câte-un minut,
Pânã sã ne mai dãm seama
Sunã, pleacã, a trecut.

Iar durerile sunt statii,
Lungi de nu se mai sfârsesc...
Si în ciuda noastrã, parcã
Tot mai multe se ivesc.

Arzãtori de nerãbdare,
Înainte tot privim
Vrem s-ajungem tot mai iute
La vreo garã ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,
Clipe sfinte si dureri,
Asteptând, hrãniti de vise
Noi momente de plãceri.

Multi copii voiosi se urcã,
Câti în drum n-am întâlnit!
Iar câte-un bãtrân coboarã
Trist, de forte istovit...

Vine odatã însã vremea
Sã ne coborâm si noi...
Ce n–am da atunci, o clipã
Sã ne-ntoarcem înapoi?

Cãci pe când privim în urmã
Plângem timpul ce-a trecut,
Sunã gara vesniciei,
Am trãit, dar n-am stiut...

(Primitã prin e-mail de la Lili Pãcurar, sotia lui Bogdan)